Zenobia

"Am dus-o pe Zenobia în scobitura digului şi am viermuit acolo, nu ştiu cît timp, fără să ne spunem o vorbă, întinşi umăr la umăr, cu feţele sprijinite de pămîntul umed al alveolei aceleia; era o mare dragoste şi ne lipiserăm unul de altul, în beznă, iar dincolo de noi se întindea pelicula care ne cuprinde pe toţi, ca o amibă ascunsă în fiecare dintre noi.

După un timp, m-am dus cu Zenobia la padure - noi nu ne-am despărţit niciodata, vă rog să reţineţi amănuntul acesta chiar dacă uneori o să vi se pară altfel - ca să ascultăm foşnetul tufelor şi să aflăm veşti despre lume; era în zodia bătrînilor îndrăgostiţi şi i-am văzut plutind pe deasupra noastră pe cei doi bătrîni uriaşi care, spre toamnă, acoperă cerul; cît au trecut ei, pădurea s-a umplut de gemete şi de mormăituri, ai fi putut jura că tună; apoi s-au dus: noi doi le-am mulţumit pentru cele aflate şi am iesit, umăr la umăr, pe camp. [...] Din cînd în cînd, în decursul rarelor noastre ieşiri din scorbură, alergam cu Zenobia pe cîmp, să ne dezmorţim; de fapt eu alergam, pentru ca ea zbura, lipită de umrăul meu. Odată, cînd ne-am oprit să respirăm pe o movilă, [...] i-am salutat de la distantă, eu fluturîndu-mi mîna dreaptă, Zenobia fluturîndu-şi mîna stîngă, pentru că umărul meu stîng era lipit de umărul ei drept.

Astfel am dus-o, săptămîni întregi, ca niste cîrtiţe, în adăpostul nostru, [...] Zenobia îşi continua şoaptele, vorbea cu umerii mei, cu gura mea, cu genunchii mei - rareori am auzit-o, în perioada aceea, adresîndu-mi-se mie, direct, ca unui întreg, în afară de clipele cînd îmi spunea că mă iubeşte neînchipuit de mult, încă dinainte de a ne fi întalnit; [...]

Au trecut, după aceea, zile şi săptămîni, stăteam cu Zenobia în beznă, menţineam dragostea pe lume, de afară se auzea viscolul [...] era poate îngrozitor de frig, peste groapa cu apă se aşternuse o pînză de gheaţă, trebuia să o spargem cînd ne încerca setea; rodeam, cîteodată, ierburi, era o stare de dincolo de gînduri, cotropitoarea, disperata dragoste a lumii se ghemuise acolo, în cîrpele noastre deschise, desfăcute pînă la soarele care probabil că mai exista şi pînă dincolo de el, departe, atît de departe încît distanţa se pierdea, uita să mai existe, se risipea în noi, în aerul stătut al scorburii. [...]

-Nu vezi ce nenorocit sunt, în bezna şi în noroiul ăsta? Unde e dragostea lumii, unde e dragostea ta? nu vezi că plasticul ăla împuţit cu care eşti îmbrăcata e rece si nici nu mă iubeşti macar, dacă m-ai iubi ai face şi tu ceva ca să termin cu nervii raţiunii şi cu neîncrederea asta, m-ai scăpa din scorbură, am sta şi noi, ca oamenii, lîngă un calorifer încălzit, ne-am plimba cu liftul sau am intra într-un magazin luminos, mi-aş cumpăra tutun irlandez, pentru pipă, nu aşa, în mizerie, cu cizmele sparte şi cu ciorapii uzi şi îngheţaţi, nu vezi? nu sunt bun de nimic, îmi intrase în cap că sunt predestinat şi asa mai departe, că tu, ce să mai spun, pe dracu' poate că tu eşti, nu zic, dar eu nu sunt bun de nimic, nu vezi? m-ai ales greşit şi nu mă mai iubeşti, ţi-ai dat seama că nu merit, degeaba zici, fiindcă nu mă iubeşti, asta e..

Zenobia tăcea, m-am dus la fereastră, am depărtat cateva nuiele şi am rămas acolo zile şi nopţi, ca să privesc afară, ziua vedeam cerul de plumb, zăpada şi, cîteodată, lupii; atunci, ce e drept, mă bucuram că sunt la adapost, aveam mici sentimente; dar noaptea, cînd cerul îşi desfăşura miriadele de stele deasura noastră, mă simţeam necăjit şi mic şi murdar, îmi simţeam cămaşa găurită şi ciorapii idem, îmi pipăiam fruntea murdară de pămant şi îmi venea să mor; [...]
Am stat aşa zile şi nopţi, nu mai ştiu cîte, pană cînd am simtit din nou, lîngă umărul meu, umărul adorat al Zenobiei.

- Lasă-mă-n pace, i-am spus, ce mai vrei, nu vezi în ce hal am ajuns? Nu mai sunt bun de nimic, mi-e frig, îmi vine să mor, mai bine îmi astup gura cu palma şi nu mai respir [...]

- Linişteşte-te, [...] a fost greu, dar a trecut, s-a terminat.

- Cum s-a terminat, Zenobia, cum a trecut şi cum s-a terminat? Mie îmi vine să mor, sunt disperat, şi tu îi dai de zor că a trecut! Auzi la ea, domnule, cum a trecut cînd stăm pînă la gat în noroiul ăsta şi eu crăp de frig [...]?

- Linişteşte-te, [...] acum s-a terminat..

- Sigur, aşa zici tu, ca să mă linistesti, am bombanit eu, dar, de fapt, mă liniştisem, mă simţeam liber, şi am adăugat: [...] şi eu te iubesc neînchipuit de mult, dar a fost tare greu.

- Acum nu te mai gîndi, nu mai vorbi despre asta.

- Te iubesc neînchipuit de mult, i-am spus, şi e cald în carpele noastre.

Apoi m-am intors de la fereastră [...]."

GELLU NAUM - "ZENOBIA"